Ce este frumusețea?

Ce este frumusețea? 

Tu știi? 

Până acum doi ani mă categoriseam o creatură frumoasă.

Nu m-am crezut cine știe ce crăiasă, adică „La soare te poți uita, dar la dânsa ba.”, dar eram „easy on the eyes” (engleză) = plăcută la vedere.

Nu trebuie să mă crezi pe cuvânt, întreabă pe cei care m-au cunoscut.

M-am menținut așa – prezentabilă dacă vrei – până la 43 de ani.

Eram „tânără”, naivă, fără autostimă... aveam nevoie de o ancoră. Și-aspectul fizic, singura caracteristică vădită, a fost rampa mea de salvare.

Acum, mă uit în oglindă, apoi la poze din trecut și mă-ntreb... ce-i frumusețea?! 

Frumusețea este relativă. 

Un clișeu.

Frumusețea stă în ochii celui care privește. 

Alt clișeu.

Frumusețea are valoare când nu te simți împlinit. 

Cred.  

Mă simt împlinită acum, la 45 de ani, de când nu mai dau importanță aspectului fizic – asta vreau să spun? 

Nici pe departe.

Dar nu mai vreau să fiu nimic fizic cu așa de mult efort. Așa de multe sacrificii. Atâta suferință... 

Și pentru ce? 

Îmi place să mănânc. Mereu mi-a plăcut.

Eu nu mănânc ca să trăiesc, ci trăiesc ca să mănânc.

Dar stau flămândă până seara. În fiecare zi, de mai mult de un an. Post intermitent. 

Ca să nu pierd controlul greutății. 

E foarte ușor să pui pe tine, mai ceva ca baterea din palme, dar e monstruos de greu să pierzi și-un kilogram. 

Știi ce gust are mâncarea când te abții cu bună-știință de la ea, pentru un scop mai important decât aspectul fizic? 

Divin. 

Fiecare îmbucătură este ca o bucățică de rai. 

Acum, din 2020 de fapt, mănânc cu poftă, în pace, după ce mi-am făcut toate datoriile față de alții – sunt îngrijitoare de bătrâni. Mănânc în tihnă... singură... mănânc murdar, cu mâinile și mă bucur de fiecare înghițitură. Savurez tot și nu mă mai simt vinovată.

Știi de ce? 

Pentru că am fost la dietă constantă de la 16 ani până la 44.

Și-ncă sunt, sincer, dar nu la același nivel. Nici pe departe. Cum am mărturisit aici (apasă ca să citești), acum mănânc chipsuri, pâine și ursuleți de gumă cu duiumul.

Când mă uit la corpul meu nud, deseori, mi-e milă de el. Odată, cu forme perfecte, (că slabă-slabă n-am fost niciodată) acum... arăt precum „Venus de Botticelli”. Asta dacă nu cumva toți cred că are un corp perfect. Nu eu.

Hmm... În fine. Părerea mea.



Cum spuneam, acum, mănânc cu poftă ceea ce-mi place.

Am norocul că nu sunt pretențioasă. Chiar deloc. Un toast cu unt... hmmm. Îmi curge saliva, că-i dimineață. 

Dar am să scriu mai mult despre asta – dacă ești interesat – într-o altă postare.

Un lucru trebuie să mai menționez: sunt recunoscătoare cerului că pot mânca. Mereu am fost. Însă, acum și mai mult, căci am avut vreo 5 ani în care numai cât mă uitam la mâncare vomitam.

Și nu pentru că eram anorexică. 

Vomitam din orice, fără niciun motiv aparent. Mă trezeam din somn vomitând... fugeam la baie, mă puneam în genunchi lângă toaletă și vărsam tot din mine... tot ce nu mâncasem. 

Mi se-ntorcea stomacul pe dos. Știi ce-nseamnă poate, căci e literal. Plângeam de oroare, de oboseală... și de foame. 

Adormeam în baie, cu brațele în jurul toaletei și fața brăzdată de lacrimi. 

Și așa mi se-ntâmpla seară de seară, luni... ani la rândul.

Să poți mânca este un mare noroc.

Te rog să iei aminte că nu sfătuiesc pe nimeni să mănânce orice, oricum. Mănâncă cu poftă, dar gândește-te la sănătate.

Aspectul... dă-l naibii, dar sănătatea... odată ce-ai distrus-o, mai mult ca sigur n-o mai repari și-o să plătești un preț prea mare.

Ai grijă. Balanță și o grămadă de mișcare.



Aș vrea să fiu scriitoare. Asta mi-aș fi dorit de mică... dacă regimul comunism nu m-ar fi făcut să mă simt mai mică decât un fir de praf.

Și-am să fiu scriitoare cândva... Când cerul va pune toate lucrurile cap la coadă.

Poate n-am să fiu scriitoare pe acest pământ – în această existență, mai bine zis – dar cândva, undeva voi fi ceea ce cred eu c-aș merita acum. Ceea ce aș fi meritat de mult, mai bine zis.



Acum, la aproape 46 de ani, nu mă mai consider frumoasă... ori „plăcută la vedere”.

Penibil, nu-i așa? 

Toate femeile trecute de-o anumită vârstă se concentrează pe frumusețea interioară. Că aia fizică s-a dus pe apa sâmbetei. Nu mai putem minți pe nimeni, dar mai ales, nu ne mai putem minți pe noi înșine.

Suntem epave.

Nu toate. Unele dintre noi, femeile de peste 40, 45, 50, 60 de ani adică. Epave umane.

Și cum să fie altfel când sufletul ne este plin de cicatrici lăsate de o imensitate de dureri și suferințe ascunse de ochii lumii? 



Nu m-a interesat niciodată ce gândesc oamenii despre cum arăt, eu știam cum arăt. Îmi era destul. Nu arătam bine pentru alții.

Nu zic că nu m-am simțit bine când eram admirată... . 

Dar n-am arătat bine pentru nimeni altcineva decât pentru mine. N-am făcut-o-n ciuda nimănui și nici spre fericirea cuiva. 

Acum, mi-e rușine de lejeritatea ființei mele.

Acum, tot ce vreau este să am suflet frumos. Pentru oameni. Dar nu pentru toți, ci pentru cei care mă merită.

Dintotdeauna am alergat după frumusețea interioară, dar numai acum cred c-am reușit să o prind de mână. Și nu-i dau drumul. E a mea.

Dar nu sunt mândră... chiar dacă folosesc expresii de genul: „sunt mândră de mine, mândră de cum mă simt, mândră de ce sunt...

Nu este vorba de mândrie propriu-zisă, mai degrabă de auto(re)cunoaștere.

Știu cine (sau ce) sunt, ceea ce-am făcut și fac, știu de ce, știu cum, știu ce-mi doresc și știu ceea ce merit.

Dar nu știu când și cum.

Frumusețea stă-n comportament și fapte. 

Asta-i concluzia simplă.